vineri, 15 ianuarie 2010

Timpul apus vorbeste neintrebat ...

Era cu cateva ceasuri trecut de miezul zilei cred. O zi insorita, linistita si totusi parca prea deosebita.
M-am asezat pe scaun si am respirat adanc, aerul bland din incapere ma linisti intr-un tarziu, insa nu reusi sa si ma faca sa scap de golul din capul pieptului pe care nu puteam nici sa mi-l descriu si nici sa-i gasesc vreo cauza.
Am tastat mecanic parola... Mailuri cu reclame si anunturi imi apar in ochi printre care era ratacit si un mail de la ea. Am zambit usor si l-am deschis. Erau cateva randuri... era grabita... Era insa suficient sa ma faca sa ma simt mai aproape de ea.
Nu trece mult si... si apare scris si numele lui. Literele mici si grupate parca atat de perfect ii faceau numele mai frumos ca oricare din milioanele la fel. Incepe primul. Sangele incepuse sa alerge de nebun prin fiecare vinisoara din corp, degetele se blocau timide pe taste, ochii incepusera sa sclipeasca dureros din cauza lacrimilor.
Il las sa ma vada... tasta cuvinte parca de copil ce-si vedea mama dor prin geamul unei rame de fotografii. Cuvintele ma copleseau, erau prea... prea pline de mii de sentimente.
Cu fiecare secunda ce trecea plecam tot mai sigur spre o lume ce odata a fost a mea, spre niste timpuri ce in trecut erau prezentul meu neinteles.
Soarele puternic trecea cu usurinta prin oglinda geamului, rapindu-mi orice efort de a ma ascunde. Fata mi-era fara culoare cu exceptia pometiilor de un rosu pal. Lacrimile ce-mi impanzisera ochii cedeaza lase si-mi coboara pe obraji. Ma ardeau parca... Degetele palmelor se lupta fara sanse sa le ascunda, sa le faca sa dispara.
Totul ma durea atat de tare incat golul meu din capul pieptului de mai devreme parea ca nici nu existase. Cuvintele pline de prea multa durere se inmultesc. Mi-era atat de greu sa le citesc incat mi-era din ce in ce mai frica sa le privesc, sansele sa le fac sa dispara fiind inexistente.
Ma apropiasem prea mult de ceea ce eu ma luptam cu fiecare zi sa ma indepartez... Plamele deja nu-mi mai stergeau lacrimile ci mi-acopereau ochii aratandu-mi chinul si lasitatea.
Ar fii dat orice sa schimbe totul, sa poata face lacrimile acelea sa-mi elibereze chipul... il simteam... iar el imi simtea durerea. Timpul se oprise parca in loc, durerea devenise de nesuportat... cuvintele imi otraveau sufletul... cedez. Inchei totul... fuga pare sa ma salveze.
...
Corpul moale ma urmeaza. Ochii nu reusesc sa vada decat blande si pierdute raze de soare... vocea amutise si ea. Ajunsasem - nu stiu cum - pe pietrele mari si calde de pe dig. Privesc in larg iar apa sclipea atat de puternic in soare incat ma face sa cobor ochii pe pietrele de o culoare stearsa. Fumul tigarii se imprastie nevazut. Lacrimile imi arsasera fata, ochii mi-erau tulburi, ultimul fum de tigara era cu greu observat... sunetul sec al chistocului cazut printre pietre ma tulbura, parca pana si el ma putea ranea...
"Renunt ... nu voi putea niciodata invinge... " e tot ce-mi mai rasuna sec in minte. Renuntasem... la toata lupta nedreapta in care fusesem aruncata. Renuntasem sa ma mai zbat inutil sa supravietuiesc fara... el. Ma intorsasem din drum caci dorul ce ma pustiise si-a spus cuvantul, caci dorinta ce incercam sa o neg a izbugnit, naruind tot.
...
Vocea din difuzoare paru sa ma i-a prin surprindere iar tot corpul imi tresari. Ochii clipeau obositi iar pasii greoi abia ca reusira sa ma conduca spre iesirea din aeroport. Cu ultimele puteri arunc bagajul in masina, trag centura peste mine si incerc sa caut un post de radio cu stiri, emisiuni, comentarii sportive, orice mai putin muzica. Orice nota m-ar fii ranit cu siguranta. Drumul pana acolo mi se paru mult mai lung decat cel cu avionul. Fiecare secunda ma apasa tot mai tare si urla in mine.
Opresc masina insa nu si motorul, pe locul in care el ma astepta odata sa ies de la metrou, nerabdator si mereu zambind. Priveam in gol pe geam neintelegand ce mai asteptam acum cand tot ce ne mai tinea despartiti erau cateva blocuri si nici un minut. Laptopul de pe celalalt scaun era deschis. Mainile mi se desprind de pe volan si imi cad pe marginile scaunului. Imi sprijin genunchii pe volan, deschid centura si i-au calculatorul in brate. Acelasi tastat mecanic... cateva secunde si numele lui aparu din nou... Eu am inceput rece si parca taioasa in incercarea de a-mi ascunde chinul. El ma urma... ciudat...
Cuvintele ma loveau ca niste cutite cu doua parti taioase. O durere mare imi paralizase tot corpul. Disparuse dorul si dorinta... Golul din capul pieptului aparu de mii de ori mai puternic incat m-a facut sa tresar cu ochii larg deschisi iar respiratia pierduse orice ritm...
Atata durere imi sfaramita corpul parca. Ma simteam ca un pahar ce il scapi din mana pe podea si totul se transforma in mii de bucatele de sticla...
Venisem sa il vad! ... sa ii raman alaturi indiferent de ce va veni! ...
Arunc calculatorul inapoi pe scaun privind la acele cuvinte. Imi apropii genunchii de corp incat barbia mi se lipi de ei de data asta. Lacrimile cadeau arzand ca de fiecare data insa acum putin mai simteam asta. Ochii mi se inchid strans si nu vor sa se mai deschida. Capul se scutura in neacceptare si confuz. Apoi secundele... acele secunde... acel moment in care eu am uitat sa mai respir... Atat m-a putut rani incat mi-a luat puterea de a mai respira.
Cel care odata era puterea mea de a trai, acum devenise cel ce m-a facut sa uit pana si a respira... " De ce ?!? De ce asa chiar si acum ?!? " ...
Degetele imi alunecau pe tastatura creind cuvinte fara legatura intre ele, idei neterminate, punand si mai in lumina disperarea ce parea singura invingatoare.
Dupa minute in sir de agonie observ a lui lipsa lasa cu care ma obisnuisem insa. Zgomotul facut de motorul masinii incepuse si el sa fie observat de mine. O singura privire spre straduta ce atat de sigura eram ca o voi urma iar apoi capul se inclina spre opus, lasandu-mi in ochi ultima imagine nemiloasa a stradutei...
Picioarele pareau grele pe pedale, parca se luptau cu toata puterea sa ma salveze de acel loc, grabind momentul departarii. Drumul ma poarta unde vrea el. Blocuri si masini parca alergau pe langa mine iar eu ma simteam ca si cum in toata disperarea sa fug, totusi nu ma miscam nici un metru. Era ca unul din acele vise in care alergi nebuneste pana ti se ineaca respiratia si tot nu te misti de pe loc.
Culoarea rosie a semaforului, sosita parca prea brusc, ma face sa ma opresc intr-o secunda.
Motorul se linisti... parca isi tragea sufletul. Privirea imi prinde in chingi o cafenea... Eram exact in dreptul cafenelei unde... unde odata doi indragostiti petreceau ceasuri impreuna. Usa uitata deschisa ma invita inauntru, ma ademenea.
Apoi masa... acea masuta de doua persoane unde ei stateau asezati unul in fata celuilalt, parca prea coplesiti de sansa de a se mai revedea inca odata pana si dupa atatea.
Imaginea lui era aceeasi... parul blond si ochii luminosi, zambetul cu care ma zapacea de fiecare data facandu-ma sa-mi pierd mintile.
Ea era rosie in obraji. Desi chipul era prizonierul miilor de sentimente ce purtau un adevarat razboi in sufletul ei, era insa mai frumoasa ca oricand. Erau un zambet amandoi chinuiti insa de trecut si pana si de prezentul in sine. Corpurile impleteau din gesturi dorinta, speranta, durere, repros...
Notele blande ale pianului faceau ca totul sa para desprins dintr-o poveste.
"... vrei sa fii sotia mea?... " - Apoi acele cuvinte rasunara parca prea dureros de tare incat reusira pur si simplu sa ma blocheze. Ochii erau plini de lacrimi iar imaginile se risipira greu una cate una facand povestea sa dispara. Ma luptam cu ochii sa ii tin strans inchisi asa cum obisnuiam sa fac cand imaginile ma dureau la modul acela. Incerc sa scutur capul in negare... insa de data asta nimic numai tinea cu mine, nici macar ochii nu ma mai salvau, secunda in care tot ce-mi ramane este fuga.
Apas pedala cu forta facand masina sa goneasca cu putere cu nici cateva secunde inainte ca semaforul sa elibereze calea. Acelasi drum nebun de viteza e stapanul meu din nou.
" Ce sa fac ?... " - rasuna sters in capul meu. Acasa nu aveam nici o sansa sa apar asa iar miile de intrebari nu aveau decat sa ma faca si mai mult sa imi pierd mintiile. Asa ca... cotesc... si ma indrept spre... spre acel loc...
Trec ore de drum in care oricat de mare era oboseala se risipea repede si nebagata in seama. Linistea din masina ma face sa las cd ul cu melodiile preferate sa cante, omitand faptul ca ceea ce faceau era mai mult sa ma chinuie nu sa ma linisteasca. Nu-mi mai pasa oricum... puteam suporta pana la urma.
Ajung in fata conacului ce parca si el ne astepta pe amandoi. Fara sa stiu din ce motiv, arunc bagajul in hol. Daca tot aveam sa raman pana si o noapte, atunci cu siguranta aveam nevoie de cateceva, nu?
O dublura a cheii era deja agatata in cuierul vechi, cocosat de ani, fapt ce m-a facut sa realizez ca talentul meu de a incuia cheile in casa, devenise un detaliu necesar de stiut despre mine.
Usa era inca deschisa... ies... Pornesc pe stradute fara a-mi pasa insa unde ma vor duce sau daca se vor sfarsi la un moment dat. Nu ma indepartez totusi mult de casa cand ceva m-a facut sa ma opresc curioasa.
Atunci a aparut si durerea... era o cafenea cu lumini aurii ce semana izbitor cu... acel loc din amintirile mele.
M-am apropiat usor si neobisnuit de curioasa pana realizez ca sunt in fata micului si prietenosului barulet. In partea dreapta era un tanar ce se uita pierdut in gol. Parul inchis la culoare iar ochii infiorator de tulburi il faceau sa para desprins total de realitate. Statea absolut neclintit iar scaunul parea sa-i sprijine de ceva timp intregul corp fara pic de putere. Intorc repede privirea spre barman in incercarea de a nu ma mai holba ca o ciudata, comandanad aceasi baututra ca si a tanarului fara sa stiu.
Ma asez pe scaun, lasand banii la cativa cebtimetrii de mine indreptati spre barman. Bautura imi apare in fata iar restul langa. Platisem pentru a-mi da impulsuri de a nu zabovi. Era tarziu, eram singura si fara nici macar telefonul care zacea oprit in geanta de pe podeaua holului unde o scapasem din maini cu ceva timp in urma. Cateva secunde si barmanul se face nevazut.
Oglinzile din fata mea faceau sa privesc chipul torturat al tanarului fara sa clipesc, regasindu-ma dureors de mult in el.
Pun mana pe pahar, il strang mai tare pentru a nu-l scapa si i-au o inghititura. Eram chinuita de durere si simteam ca mor cu fiecare secunda ce-mi amintea trecutul. Tendinta de a-mi strange corpul din nou de frica sa nu pierd parti din mine din cauza durerii, aparuse... O voce goala ma surprinde.
" Crezi ca daca fugi nu te va mai durea? " - Am clipit muta. Am mai luat o inghititura in incercarea de a-mi da seama daca bautura era cauza celor auzite sau doar mi se paruse. Deodata simt ca acea privire ma tintuieste fapt ce ma confuzeaza si mai mult. Continuam sa ma uit doar la paharul din fata mea, cantarind intr-o statistica rapida, cate sanse erau sa-mi fi pierdut mintiile si cate sa fi inceput sa apara rezultatele acelor doua inghitituri.
Ma ridic si dau sa plec. El ma urmeaza. Nervii incepusera sa-mi invadeze capul, caci mi se parea mai mult decat suparatoare situatia. Adica, serios, chiar de asta mai aveam eu nevoie acum?
Pornesc pe strada lent. Pasii mei aveau companie. El mergea la pas cu mine fara a ma privi insa.
Mergeam amandoi in aceasi directie de parca ne cunosteam de o viata iar locul spre care ne indreptam era al amanduror, desi nu aveam nici cea mai vaga idee pe unde sunt, nu ca-mi si statea capul la asta.
Eram revoltata si total in ceata de acel moment.
Un parculet rasunator de linistit se aseaza in fata noastra.
Prima bancuta ce se face vazuta ne invita calduros sa poposim. Observ cum pasii greoi se opresc in acelasi timp iar corpurile obosite, pur si simplu ne cad pe banca.
Priveam in gol amandoi. Linistea ma everva insa nu mai mult ca acel comportamnet ciudat al tanarului din cafenea. Ma gandeam oare cat de obosita as putea sa fiu incat sa am asa halucinatii, iar daca era insa adevarat, eram hotarata sa-i cer socoteala.
Cantaresc in mintea mea sansele in care sa fug pierzandu-mi urma, constienta ca ma voi impiedica la primul pas grabit deoarece corpul ma va trada si fara sa vrea, insa pareau mai reale sansele pe care le aveam sa-i scot un ochi putand sa ma indepartez de el si fara graba.
"Stai!" imi ordon singura. Mintea mea era clar pierduta. Ratacita in aflarea sanselor reale ce aveau sa numeasca prima miscare, respiratia lui ma face sa ma opresc.
In cateva secunde scenariile mele cu fugi sau ochi scosi pier iar dupa ele apar dureros amintirile.
"Durerea asta ma sufoca..." vocea lui la fel de goala ma izbeste rece. Corpul incepe si imi tremura sub haine. Lacrimi incep sa-mi incarce ochii iar privirea-mi rataceste in ceata. Dau sa ma ridic, punandu-mi toate sperantele in fuga. Credeam ca ma va salva si de data aceasta.
"Ea este... frumusete in simplitate... Si... si un pic cam impiedicata ce-i drept..." Plansetul in care izbucnisem la auzirea acelor cuvinte parea sa trezeasca tot orasul adormit. M-am ridicat in picioare in incercarea de a ma in departa.
"Iar eu... eu o iubesc mult!.." Palmele au sarit sa-mi acopere ochii ca niste lase. Pasul ce aveam sa-l fac s-a transformat intr-o grea prabusire. Cazusem langa banca in genunchi, ochii erau sub plame, lacrimile cadeau reci pe fata insa tot reuseau sa ma arda parca pielea, intregul corp nu se mai oprea din tremurat iar acele momente din amintiri ma chinuiau nemiloase.
Se apropie bland de mine iar cu o voce calda imi propune un targ: "Daca imi promiti ca numai plangi, eu promit sa te plimb cu tricicleta mea."
Imi amintesc sa fii zambit timid si mainile lui imi ating lacrimile privindu-ma incurajator in ochi. Apoi mainile ii cad de jur imprejurul taliei ajutandu-ma sa ma ridic. Ma agat de unul din bratele lui si pornim sfarsiti amandoi spre iesirea din parc. Ajungem de unde plecasem, in fata cafenelei unde era parcata si tricicleta lui. Era un motor mare si foarte ingrijit ce-ti arata din prima secunda ca este bijuteria lui de neinlocuit.
Imi petrec mainile usor in jurul trupului lui parca prea obosit si pornim gonind pe strazi. Petrecem asa ore bune cu opriri dese pentru a fuma cate o tigara, timp in care imi impartasea chinuit povestea vietii lui. Ma prind repede in discutie completandu-l si povestindu-i la randu-mi ce ma adusase in asa hal. Desi povestile noastre erau atat de diferite, regaseai usor in ambele fericirea si suferinta. Devenisem unul confesorul celuilalt fara a baga de seama rapiditatea cu care timpul trecea, frigul de afara sau faptul ca suntem doi straini ce nici numele nu ni le stim in schimb descopeream viata intreaga a celuilalt.
Ne simteam durerea in voce iar chipurile chinuite si trupurile sfarsite pareau a fi unul singur. Nu ne surprindea pe nici unul durerea celuilalt insa o simteam ca si a noastra. Cu timpul nu puteam face nici un pact iar faptul ca eram in fata usii casei, fata in fata cu el, ma luase prin surprindere. Mi-as fii dorit ca timpul sa ne mai pasuie...
Eram inghetata, obosita si fara puteri in fata unor ochi negri, goi si tristi ce imi priveau fara sa clipeasca chipul sfarsit. Cred ca am zambit cu ultimele puteri in semn de multumire a timpului petrecut impreuna, a situatiei in sine.
"... Se va intoarce la tine... te va cauta..." ii soptesc fara vlaga privindu-l in ochi.
"... Stiu. O cunosc. Ii voi iesi in cale..." se aude vocea lui calda slaita de puteri. In ochi ii puteam observa siguranta celor spuse.
Imi cuprinde lent fata in palmele mari si calde facandu-ma sa-mi inchid ochii incalzindu-mi obrajii in palmele lui ca o lacoma.
" Iar tu... tu aduna-te si nu te mai uita inapoi!... " - imi soptesc buzele lui uscate ce se apropiasera fara sa-mi dau seama de fruntea mea. Ochii mi se deschid larg iar buzele lui imi mangaie intr-un sarut cald frunte. Tresar fara sa vreau iar un sentiment coplesitor ma cuprinse intr-o secunda. Parca nu vroiam sa plece... Parca mai aveam nevoie de el, de prezenta lui, de cuvintele lui... Parca mi-era teama sa raman singura cu durerea. Prezenta lui ma linistea foarte mult. Faptul ca nu esti singurul care poarta asa razboaie necinstite te face sa te mai linistesti primind putere din simplu fapt ca nu esti singurul... Asa si era. Nu eram pregatita sa ma intorc la clipele in care amintirile ma omorau incet si sigur... la momentele in care uitam sa mai respir...
Mainile imi elibereaza chipul iar ochii goi ma privesc pentru ultima data... isi luau parca ramas bun. Niciunul nu mai zice nimc si corpul lui se indeparteaza greoi de mine. Zgomotul motorului ma asurzi si parca imi infunda urechile facandu-ma sa reactionez. Eram nemiscata in acelasi loc. Priveam in gol la strainul fara nume ce se lasa nevazut in noapte.
Respir. Deja nu-l mai vedeam si nici zgomotul motorului nu-mi mai zguduia timpanul. Ma intorc... usor... deschid usa si pasesc in holul slab luminat de lumanarile de pe masa din mijlocul incaperii in care ajungeai dupa nici doi pasi inaintati.
...
(neterminat)
* adevarul e stiut ...

Un comentariu: